Este lesne observabil, la o privire oricât de sumară, că imediat cum o forță politică reușește să pună în pericol sau chiar numai în discuție establishment-ul politic în oricare din țările-nucleu ale Occidentului de azi, ajunge să fie taxată, automat aproape, drept „populistă“. Indiferent dacă forța politică născândă ori în ascensiune vine din zona de stânga sau din zona de dreapta! Ca în Caragiale: am, n-am treabă, pe la 12 trecute fix… dă-i cu „populiștii“! Adică răii sau, mai precis, cei care aparent promit binele, dar aduc răul! Așa sunt făcuți populiști cei de la Alternativa pentru Germania, cei de la Frontul Național al dnei Le Pen în Franța, cei de la Mișcarea 5 Stele în Italia, suitele de ecologiști de colo și colo, extremiștii de stânga, dar și extremiștii de dreapta, mă rog, tot ceea ce se consideră că atentează practic sau doar mental la regulile globalizării, aservirii transnaționale și lichidării identității națiunilor. Până și marele bogătaș Donald Trump a fost vituperat ca populist pentru că a îndrăznit nu numai să ajungă președinte al SUA, dar și să proslăvească locurile de muncă din America și, ce să vezi?!, clasa mijlocie. S-a atins performanța ca, dacă ai pe cineva de țintuit ca într-un insectar, îl faci „populist“, pentru că așa își înțeapă de moarte adversarii cancelarul Merkel, miliardarul Soros, bancherul euro Draghi sau CEO-ul Google. Doamne ferește dacă vreo forță politică vrea să dea prioritate creării de locuri de muncă sau, și mai rău, să ma ia ceva prin Europa din atributele conferite anterior, la presiuni sau neglijențe, unor structuri transnaționale ori suprastatale, precum nefericirea numită Komisariatul de la Bruxelles!

Advertisements